Ce miracol!

Să respiri, să cânți, să îmbrățișezi, să săruți, să vorbești, să bei, să mănânci, să iubești, să te încălzești, să vezi, să privești, să auzi, să asculți, să aluneci, să te ridici, să zâmbești, să râzi, să dormi, să adormi, să te trezești, să crești, să te apleci, să te înclini, să te închini, să pășești, să mergi, să alergi, să călătorești, să strigi, să aplauzi, să mângâi, să atingi, să scrii, să desenezi, să colorezi, să alegi, să întrebi, să răspunzi, să primești, să dăruiești, să miroși, să clipești, să îngâni, să citești, să inventezi, să gătești, să copilărești, să strălucești, să gândești, să reușești, să sfătuiești, să conturezi, să sădești, să culegi, să-ți amintești, să dansezi, să construiești, să nebunești, să te calmezi, să te rogi, să crezi, să speri, să, să, să, să, să mai fii…

Advertisements

Poftește clipa!

Tags

, , ,

Mă apasă timpul care trece, deși n-ar trebui. Acumul acesta e acum și atât. Nu știu când voi înțelege asta îndeajuns de mult încât să-l aplic. Am rămas cu impresii de la ”Age of Adaline”. Niște impresii. Nu e de Oscar. Nu pentru mine.

Ne rod clipele. O simțim cel mai bine urmărind filmul. Motivul Carpe Diem. Excelent pentru publicitate, cărți, seminare, și tot așa. O temă care va exista până la ultimul om. Și mă tot gândesc că începi să guști cu adevărat din acest carpe diem exact atunci când uiți de el și n-ai treabă cu secunde, minute, ore… Paradoxul paradoxului. Tot vorbind despre trecerea clipelor și trăirea lor le scăpăm ca nisipul printre degete. Hm.

”Age of Adelaine”. O tentativă de a ne băga mințile în cap. Cred că am spus-o prea dur. La cât de simplu făcut e. Ca o gumă de mestecat. Mesteci, mesteci, mesteci. Și trece, trece, trece tot.

Cum ar fi dacă toți ar muri și numai tu ai rămâne? Macabru, trist poate puțin spus. Și oricum avem dorința de eternitate dincolo de sânge și gene. Poate e îndoiala spiritului? Spiritul din noi sculptat cu prea multă carne. Se teme de dincolo. Tremură.

Continuăm să sperăm, dar am uitat să credem. Poate asta o fi soluția? Alta nu o văd. Dar cum? Prin religie… Îți propune o cale, dar e imposibilă dacă nu o înțelegi. Știință? Hm. Ne tot ciocnim de știință în ultima sută de ani. Dispunem de tehnologii pe care alții nici n-au îndrăznit să le viseze, dar avem sufletele ca niște frunze roase de omizi.

Mă tot gândesc la Carpe Diemul acesta. Îl văd peste tot. Dar nu-l simt. Asta e problema. Trăiește clipa naibii odată! Ce nu înțelegi? Dar cum? Cum să nu știi cum? Nu-l vezi? Se vinde la fiecare colț! Ceea ce se vinde îndeamnă la pofte. Exact. Poftește clipa! Mănâncă, bea, dansează, karaokește-o, fă ce vrei, dar dă-ne banii!

Pro(s)teste, pro(s)teste…

Proteste, proteste… Împotriva cui protestăm, măcar știm? Împotriva șefului din parlament sau împotriva mârlanului care își suflă nasul pe trotuar fără batistă? Protestăm împotriva furătorului de miliard sau împotriva cumătrului care o ”aranjat” așa ca tăt la mini să șibă ghini? Cine va protesta? Ăsta care își parchează mașina ca un bou pe zebră sau celălalt care o înconjoară sictirit de țara în care locuiește? Vă zic eu. Niciunul.

Gloata de oameni din PMAN va fi pentru știri, nu pentru țară. Toate nemulțumirile din țara noastră încep de la dezordine. Dezordinea cauzată de meteahna noastră nr 1. La nivel de țară, nu ne este dragă corupția deloc. Și asta până când ne ajunge rândul. Dacă avem nevoie dăm, dacă ne trebuie luăm. Așa ne-a învățat colhozu. Protestul adevărat va începe nu atunci când ne vom aduna demonstrativ undeva, cam ca la nuntă. Protestul adevărat va începe atunci când nu vom aștepta adunături, dar vom avea conștiința și curajul de a rezolva problemele singuri așa cum am vrea s-o facă cel de alături: fără corupție, cinstit. Protestul va începe atunci când vom închide gura, dacă știm că suntem vinovați.

Dar prevăd că asta nu se va întâmpla. E trist, dar adevărat. Neamul nostru are o sete permanentă de sânge, ca să învețe ceva. Pe mulți îi aud spunând expresia: ”cad capete”, asta fiind unica soluție care ne mai poate trezi din somn. Sunt parțial de acord. Odată cu capetele trebuie să fie tăiate și unghiile. Nu poți trece cu tancul peste mașina ăstuia care a parcat ca boul, trecându-l cu vederea pe ceălalt care tocmai era să-și sufle nasul peste pantoful tău. De la mic la mare și de la mare la mic. Concomitent. Eficient.

Babele de ieri- comentatorii de azi

Nimănui nu-i plac babele. Pentru că-s babe și bârfesc fără încetare. Vrute și nevrute. Adevărate și neadevărate. Și dacă unei babe îi pot acorda o doză de toleranță din respect pentru vârstă, când vine vorba de gloata de comentatori, eu sunt mai neindulgentă. Diferența principală dintre o babă și comentatorul de azi o fac semințele de floarea soarelui. Comentatorul de azi stă pe facebook în fiecare zi și tastează întruna. De obicei e foarte frustrat și-și varsă toate complexele din copilărie pe această rețea de socializare. El face agenda zilei pe facebook. Comentatorul de azi e genul ăla de om care atunci când îl întâlnești se uită în dreapta și-n stânga, numai la tine nu, ca să nu te salute el primul. Că de, e atât de plin de sine că o să explodeze și o să te împroaște cu aroganța lui dacă îți acordă cumva puțină atenție. Se face că nu te-a văzut. Se face că nu te știe.  Asta chiar dacă ieri te-a înjurat într-un comentariu. Pe comentatorul de azi îl interesează tot ce face audiență. El are o părere și o strigă primul. Și nu oricum, neapărat cu caps lock-ul inclus.

Pe ei îi deranjează totul. Ca de exemplu, Paștele Blajinilor nu le place. Nu le plac paradele pomenilor. Dar se duc și participă la sărbătoarea asta și nu scot un cuvânt. Vezi Doamne e prea multă ipocrizie și prea puțină credință. O fi. Dar câți dintre ei au curajul să-i spună franc omului în față că ceea ce face nu e bine? Niciunul.

Nu le plac fustele scurte afișate în cimitir. Dar de holbat se holbează. La fel, niciunul nu va fi îndeajuns de curajos să se ducă la domnișoara în cauză și să-i spună că cimitirul nu e un loc potrivit pentru picioare dezgolite.

Nemulțumirea asta continuă va persista până în momentul când își vor pierde unul din părinți și vor înțelege cât de important este să te duci la mormântul părinților măcar o dată în an. Restul e neimportant. Atunci frustrările se vor opri și va apărea regretul. Regretul că în loc să prețuiești momentul, culegi like după like.

Profilul unei șefe de Moldova

Tags

, ,

Moldovenii sunt etichetați permanent. Nu e o noutate. Pe lângă statisticile mondiale, cel mai des ei sunt autorii acestor etichetări. Una dintre incriminările aduse moldovenilor este că ei nu zâmbesc pe stradă. Am și încercat exercițiul de a zâmbi uitându-mă la cei din jurul meu și da, unele reacții au fost oripilante. Azi încerc să găsesc oarecum o justificare a acestui fapt. Oi fi având dreptate sau nu, nu știu.

Eu nu cred că moldovenii au cum să zâmbească dimineața. Îi și înțeleg. Un motiv comun ar fi: serviciul. Cum naiba să zâmbești pe stradă când știi că te îndrepți pentru 9 ore într-un infern? Partea financiară e doar o parte din acest infern. Per ansamblu, moldovenii de rând, care circulă cu transportul public și care chiar MERG cu picioarele lor pe stradă sunt foarte prost plătiți. Se cam știe. O simt cel mai bine cei care închiriază o locuință și cei care sunt nevoiți să arunce banii prin farmacii. Când te gândești de unde să mai rupi și să mai scoți ca să poți supraviețui, nu ți-e de zâmbet.

După cum ziceam, partea financiară e doar o parte. Cealaltă este stresul sau presiunea psihologică. Ambele vin în cele mai multe cazuri din partea șefului sau angajatorului. Noi tot zicem că schimbarea spre bine vine de la fiecare. Cred că e adevărat. Dar schimbările eficiente și de durată vin anume de la șefi. Peștele fără coadă rămâne pește, da cel fără cap, nu. Un om poate trăi fără un picior sau o mână, dar fără creier-nu. Sper să fie clară ideea.

Eu nu mă apuc să discriminez acum, să zic că există o diferență imensă dintre șeful și șefa de Moldova. Nu am de unde să știu asta. O să vorbesc despre șefa de Moldova. Sunt concluziile mele pe baza observațiilor proprii și spusele altora.

Șefa de Moldova are întotdeauna dreptate. Nu contează dacă greșește sau nu. Dacă îi propui o idee fără ca să-ți acorde permisiunea de a deschide gura, îți zice: ”Tu să taci, că nu știi!”. Instrumentul principal de disciplinare a angajatului ei este cel mai primitiv dintre toate: URLETUL. Dacă îi spui să te respecte și să nu strige la tine, ea îți zice calm: ”Tu nu ai argumente!”.

Ea vrea să arate permanent că este puternică, adică dură și cruntă. Ăsta e motivul pentru care nu zâmbește niciodată. Zâmbește doar atunci când face o glumă, la care râde doar ea sincer. Și mai zâmbește atunci când practică sportul ei preferat: INSULTA. Își insultă angajații după cum are chef. Dacă ei tac, ea râde, sugerându-le astfel să nu se supere.

Când vine la serviciu, își întrerupe angajații în timp ce ei lucrează și îi roagă cu un glas rece și un ton de ordin să-i facă ei o cafea. Vezi Doamne, e umilitor să-ți miști fundul și să-ți faci o cafea singură. Îți cad mâinile, nu alta.

Și spre seară le reproșează tuturor de ce nu reușesc să intre în timp.

De cele mai multe ori, șefa de Moldova nu are copii și nici n-o să-i aibă. Bebelușul ei este compania și poate mașina. Dacă o angajată o anunță că este însărcinată, ea fierbe de mânie și poate de invidie. Ea nu are cum să simtă bucuria asta.

Dacă se întâmplă să aibă copii, le vorbește permanent angajaților ei despre aceștia, dar nu oricum. Copiii ei trebuie să fie un exemplu pentru angajați. Ei sunt cu mult mai buni, decât subalternii ei.

Dacă cineva are nevoie să plece într-o anumită zi mai devreme, chiar dacă și-a terminat lucrul, pe șefă o apucă rabia. Nu se poate așa ceva! Cum? Ora e oră. Cu cinci minute mai devreme nu ai voie să pleci. Categoric nu. Ea nu are de unde să știe ce înseamnă să vrei să pleci acasă. Pe ea o așteaptă singurătatea între 4 pereți. Și toți sunt de vină pentru asta.

Cea mai ”eficientă” modalitate pentru ea de a-și verifica angajații este controlul permanent. Dacă ar putea verifica ce se întâmplă în gândurile lor… ar fi perfect. Poate se va rezolva și problema asta în timp. Ea știe cum să conducă o companie. Așa că nimic nu e imposibil. Dar până atunci le verifică poșta, istoria site-urilor vizualizate etc. și toate astea pe ascuns. Să nu știe ei.

Ea nu le va spune angajaților ei că îi apreciază, nu îi motivează cu nimic. Doar cu urlete și cu insulte. Se va lăuda cu ei doar în fața străinilor, atunci când face o prezentare a companiei. Dar parcă și atunci tot ea este cea mai deșteaptă. Meritele sunt numai ale ei. Ea i-a condus. Succesul este al ei și numai al ei. Ea a obținut ce vrea, ei sunt temporari. Totul este temporar. Ea este veșnică.

Ea se hrănește cu succesul. Dar nu știe ce e dragostea. Și nu va ști. Dar la ce bun să fii pe un vârf, știind că nu te iubește nimeni?

Cușca și cheia

Tags

, ,

Eu stau vertical și tălpile-mi sunt orizontale. Mintea trăiește într-un labirint de sticlă. Văd și înțeleg că sticla mă sufocă și mă blochează în drumul spre liniște, dar nu o pot sparge. Sunt într-o letargie totală. Sunt în apă. Ajung la fundul lacului cu o mână în aer. Poate mă observă norocul. Și mă scoate la suprafață. Îmi doresc malul mai mult decât aerul. Îmi doresc aerul mai mult decât apa. Nu le pot avea. Pentru că nu știu unde sunt. Nici eu, nici ele…

Până acum credeam că trăiesc într-o cușcă. Îmi ziceam că totul se va rezolva până voi găsi cheia. Am încercat să rup cușca disperată că nu găsesc cheia. Astăzi am înțeles că nici cheia și nici cușca nu pot fi găsite nicăieri. În această zi am înțeles că eu sunt cușca. Eu sunt și cheia.

Eu nu mai știu cine sunt…

De vorbă cu un înger

Tags

, ,

– Cine ești?

– Cine vrei tu să fiu.

– Ce cauți aici?

– O știi doar tu. M-ai chemat.

– Înseamnă că am nevoie de tine. Ai fost aici tot timpul?

– De câte ori ai acceptat prezența mea, am fost.

– Ești un sclav?

-Ai vrea să fiu.

– Eu n-am spus asta. Chiar nu te cred. Unde ai fost până acum?

– Unde ai vrut tu să fiu.

– Nu poți să-mi dai așa răspuns. Ăsta nu e răspuns. Îți bați joc de mine? Ai venit numai atunci când mi-a fost mai bine. Când am zâmbit și mi-am zis că o să trec peste toate. Dar nu a fost așa. Tu știi câte lacrimi au născut gândurile mele? Tu ai habar prin ce chinuri am trecut? De ce ai venit tocmai acum?

– Am venit când ai vrut tu să vin.

– Și iar glumești. Glumești acum când eu sunt o torță. Ard ca să te conving să nu mai pleci de lângă mine. Nu mă descurc fără tine. Am vrut să mor de atâtea ori! Prin ce infern am trecut… De ce m-ai lăsat acolo? Cu ce-am greșit?

– Am fost întotdeauna unde ai vrut tu să fiu. Te duceam în brațe.

Mama copiilor lui

Tags

, ,

Eu așa de multe ori am auzit expresia asta de la mame iubitoare, familiste și fericite că tucma mi-a venit să… scriu despre ele.

Nu poate să existe fericire într-o familie în care femeia spune cu un rânjet pe față cât de emoționată a fost atunci când EL i-a spus că a știut dintodeauna că vrea ca EA să devină mama copiilor lui.

Și ea a plâns tucma, în loc să-i dea una peste față. Da, a plâns de bucurie. De bucurie că va deveni un aparat de făcut copii. Mai concret un recipient pentru copii. Un fel de incubator.

O femeie care se respectă nu va permite niciodată să fie numită în halul ăsta. Pentru că nu s-a născut să fie tratată ca un incubator. Pentru că un copil nu este doar al lui. Copilul l-ați făcut împreună. Și nu va fi niciodată doar al tău sau al lui.

Expresia asta ”mama copiilor mei” este una destul de tâmpită. Când spui asta, lași să se înțeleagă că femeia care te însoțește este lângă tine doar pentru ca să-ți îndeplinească ție un moft. Să fie mama copiilor tăi. Că așa vrei tu. Că tu ești bengosul bengoșilor. Și e o onoare pentru ea să facă asta.

Și poate că lucrurile nu stau chiar așa în familia voastră. Dar, cuvintele pe care le spuneți sunt prima și cea mai credibilă carte de vizită a voastră. Iubiți femeia și nu o catalogați. Și aveți grijă cum vă exprimați.