Asta suntem. Învățăm să trăim cu-adevărat numai după ce am pierdut tot ce-am avut mai drag pe lumea asta… Și nici măcar atunci nu toți învățăm din lecție. De ce? Pentru că ne este dragă să ne plângem de milă. Nu considerăm pierderea o lecție, o vedem doar ca o pedeapsă. Și în mai toate cazurile- una nemeritată chiar!

Tare ne mai place să gândim pentru ceilalți și suntem atât de convinși că ei sunt ca noi: vai, vai, vai!

Suntem atât de convinși că știm ce e în sufletul celui de-alături, deși, nici nu ne dă-n cap să ne-ntrebăm ce înseamnă un monolog măcar, darămite să-l mai și practicăm… 

Am văzut un om de câteva ori, dar credem că-i cunoaștem toată biografia.

Pierdem zile întregi în fața oglinzii plângându-ne pe ce reflectă, neînțelegând că adevăratele oglinzi stau în: 

  • ochii celui de alături;
  • paginile de sub amprente.

 Suntem toleranți? Pe naiba! Toleranță nu înseamnă compătimire! Nu ești tolerant deloc atunci când treci pe-alături și-ți spui: ”vai de el, bine că nu sunt ca tine” și ne continuăm drumul. Dacă nu arunci cu pietre, nu înseamnă că ești un sfânt.

Moralitate? Ce mai e și asta? Cu ce se mănâncă?! De ce trebuie să-ncerc să înțeleg un om care a apucat o cale greșită? Cu atât mai mult să-l ajut… De ce? Dacă eu NICIODATĂ nu voi ajunge ca el.

Advertisements